Autor: Simona Poclid

Simona Poclid

Cuvântul a fost cea dintâi coastă a lumii și a oamenilor. Cum poveștile sunt urmele tălpilor în etern, celor singuri precum mine le este dat doar pustiul rândului, în care orice strigăt sau surâs se multiplică la infinit. Poate nu ne spunem adevărul mereu, căci astfel ne-ar plezni mintea, dar există clipe care se dezbracă și ne lasă cu inima “goală”. În scris, singurul lucru pe care-l dețin, deși îmi pare adesea că nu eu sunt fiara care mușcă din rând, ci litera îmi golește osul, spun adevărul. Este năclăit, rece și râde. Precum prima și ultima clipă în care mai ai vreme doar să spui că ai iubit. Oamenii, străzile, parcurile, Salcâmii, melcii, peștii, copiii și pe Deus. Nu știu să fiu om. Mi-am dorit întotdeauna să fi fost Salcâm. Când scriu, cred că înfloresc.